Pe vremea cand eram copil, tatal meu a avut multe Dacii. Prima pe care mi-o amintesc era o Dacie 1410 break CN1, cu bord din ala cu multe butoane si faruri dreptunghiulare pe vremea cand botul cu patru ochi rotunzi facea legea in design pe sosele. Era un break alb pe care l-am spalat de multe ori, pe care l-am “condus” de si mai multe ori in timp ce statea, imaginandu-mi curbele pana la orasul urmator, si pe care l-am si lovit de un gard, in momentul in care am incercat sa vad care-i treaba cu pedalele, eu avand cam 5-6 ani sub varsta legala la care-ti poti lua permis. Urmatoarea Dacie a fost, desigur, tot un break, si asta a aparut pe lume intr-un moment in care visele mele realiste s-ar fi indreptat spre un Renault. Pe asta am condus-o cu mai mare simt de raspundere, chiar si pe vremea in care nu aveam permis, in mare parte pentru ca avea sa fie prima masina pe care urma sa o conduc in mod legal.
Dupa ce am pus mana pe bucatica aia de plastic roz care iti da dreptul sa stai linistit pe scaunul soferului, in timp ce masina merge cu 60 de kilometri la ora pe langa un politist, kilometrajul de pe bord a inceput sa se invarta mai repede ca rotile. Insa faptul ca am ajuns, intr-un tarziu al vietii mele motorizate, sa conduc si pe soselele publice, nu m-a facut sa uit momentele de satisfactie maxima ale copilariei mele fantastice in care am condus aceste doua Dacii pe toate coclaurile neasfaltate pe care am putut sa intru. Dacia, dupa cum stiu toti cei care au vazut o Dacie 1310 de prin ’70 traversand Transalpina, a avut dintotdeauna o aplecare, o predispozitie sa-i spunem, catre… drumurile neasfaltate. Iar faptul ca in zilele noastre Dacia a reusit sa puna la punct o masina cu care de data asta lumea intreaga si nu doar Romania e capabila sa acceseze puncte departate din off-road nu este decat o alunecare fireasca pe drumul pe care marca era destinata sa ajunga. Prin urmare, si fara foarte multe adaugiri, noi aici la TopGear am luat un Duster sub pretextul unui test de anduranta ca sa-l putem abuza linistiti pe o perioada mai lunga. Cat de complicat poate sa fie asta? {i, mai ales, ce-ar putea sa iasa prost? Acestea au fost cele doua intrebari cu care “butch, l’aventure commence” a debutat
in tromba, la inceputul lunii noiembrie. Ideea din spatele proiectului a fost sa supunem acest Duster unor probe cat mai variate, care sa iasa fie din mintile noastre luminate, fie din mintile voastre luminate. Desigur, dupa cum aveam sa aflam, a fost deopotriva complicat sa ne punem de acord asupra primei probe si apoi destul de greu sa anticipam finalul povestii. Dupa cum unii isi vor aduce aminte, primele probe posibile cu care am plecat la drum implicau betoniere, macarale sau foarte multi porci. Mai tarziu, odata ce am postat pe topgear.ro vestea ca asteptam propuneri de probe, am nimerit pe lista cu idei de genul: “lasati-o timp de o saptamana pe mana unui agent de panificatie, ca el va scoate untul din ea” sau “faceti un impact frontal cu un volvo super polar si cu un twingo, la diferite viteze” sau, “sa o ingropam la 2-3 metri sub pamant”. Desigur, asta din urma e un pic mai categorica decat am vrea, mai ales ca n-a venit inca zapada aia mare in Bucuresti, iar cea cu agentul de panificatie n-am inteles-o exact pana cand ne-am dat seama ca untul merge bine pe paine si ca probabil asta mananca toti agentii astia de au nevoie sa-l scoata din masini.
A mai fost si una pe care am luat-o serios in considerare, si anume s-o comparam pe acelasi traseu si, posibil, cu acelasi tipt de anvelope, cu un Aro 244. Celalalt prim SUV romanesc, cum ar veni. Defunctul. Pana la urma insa, varianta cu Aro a cazut (sau, mai degraba, a fost amanata), pentru ca n-am gasit un Aro decent, si echipa a decis, in inteligenta ei, ca cel mai indicat ar fi sa vedem daca micul Duster poate sau nu sa-si duca pasagerii care ar vrea sa schieze pana sus la Cota 2000. Din nou, povestea a plecat de la eternul “ce-ar putea sa mearga rau?”. Ei bine, multe lucruri ar fi putut sa mearga rau. Si foarte putine au luat-o in directia asta, motiv pentru care noi suntem inca in pozitia in care numarul pe decembrie/ianuarie 2011 al revistei TopGear iese pe piata.
Desi ne-am luat (aproape) toate masurile de precautie pentru o plecare intempestiva pe munte, adica ne-am sculat de dimineata, am facut dus, ne-am pus blugii pe noi si am plecat la drum cu Duster-ul insotit de un Land Cruiser 150 (fara gume de iarna), experienta montana a scos la iveala cateva adevaruri pe care nu le stiam despre noi insine. Spre exemplu, Giurgea nu poate sa alerge in sus pe versant la -3 grade celsius mai mult de 1 minut si 20 de secunde, Foto rezista mai putin la frig decat aparatul cu care face poze, iar Florin Popa poate rezista o zi intreaga cu un baton de susan si o branza Fagaras.
In plina contradictie cu echipa, Duster a iesit din modul “plictis” in care ne-a carat de la Bucuresti pana la Sinaia imediat ce am facut dreapta din drumul de Targoviste spre Cuibul Dorului. Masina incepe sa prinda viata imediat ce da de macadam, adica incepe sa faca un zgomot de fond in habitaclu care poate tine locul usor unui companion de drum. Imediat ce trece de primii kilometri de pe traseu si dupa ce face niste poze pentru posteritate sau pentru cititorii de TopGear, Duster merge mai departe spre cota 2.000, ca sa faca dovada maretiei de sub capota. Trece elegant de intersectia cu drumul care merge la Babele, o coteste dreapta cu incredere spre santierul unde se lucreaza la noul telescaun si, odata ajuns prin mocirla drumului taiat in versant,
incepe sa urce pieptis pe acolo pe unde toti inginerii prezenti l-au sfatuit sa n-o faca. Odata trecuta in 4WD Lock, masina reactioneaza bine la deal (lucru pe care l-am testat si in Maroc), dar merge bine si pe noroi. Acesta este modul in care cuplul este distribuit egal puntea fata / spate, ceea ce-ti garanteaza ca iesi la liman, daca nu faci greseli majore si nu te afunzi fie in nisip miscator, fie in zapada afanata de 2 metri. Excursia spre 2.000 pe sub telescaunul nou s-a terminat dincolo de stalpul 7, pentru ca drumul fusese blocat dinadins de constructori, iar versantul inghetat era o optiune proasta si pentru gradul de inclinare laterala, si pentru eventualitatea in care masina ar fi alunecat mult pe langa, fara nici un fel de troliu care sa o scoata din belea.
Ce-a urmat a fost un drum pana la Piatra Arsa si mai sus, printre jnepeni, gropi si multa zapada, pana la terenul de atletism de la care Cota 2.000 nu era decat la cativa kilometri distanta. Moment in care a iesit la iveala un alt adevar despre echipa TopGear trimisa caine sur la vanatoare. Acela ca, in fata norului de zapada, ceata si intuneric ce se apropia vertiginos din… spate, instinctul de conservare bate dorinta de a castiga un pariu.Drumul de intoarcere, asadar, a inceput inainte de final, si pana jos am avut de vreo 5 ori confirmarea inzapezita a faptului ca daca am fi mers pana la capat, am fi ajuns foarte aproape si de capatul vietilor noastre terestre. Din fericire, nici unul din noi n-a fost pregatit pentru asta.